Skip to content

Vindecare prin eliberare, o altă faţă a carismatismului (I)


(aceasta este coperta cartii criticate)

Vindecare prin eliberare

sau

O alta fata a carismatismului

Feriti-va de orice  se pare rau (1 Tesaloniceni 5:22).

Gandindu-ma la aceasta expresie folosita de apostolul Pavel, mi-a atras atentia greutatea pe care cade intelesul textului. Nu zice: „Feriti-va de orice (vi) se pare rau”, ci „Fericiti-va de orice se pare rau”. Greutatea cade pe ceea ce poate fi rau la un moment dat si care atrage atentia prin acest lucru, nu pe cea ce ce unuia sau altuia i s-ar parea ca fiind rau. Deseori facem din ceea ce ni se pare noua litera de lege, considerand ca daca asa vedem lucrurile, asa trebuie sa fie.  „Ceea ce se pare rau” se demonstreaza de la sine printr-o analiza atenta, printr-o judecata (cantarire)  bazata pe Cuvantul lui Dumnezeu si care va scoate intr-un final la iveala daca intr-adevar lucrurile sunt asa cum s-au parut de la inceput. Critica facuta acestei carti a scos la iveala ca, intr-adevar, „ceea ce se parea rau” nu era doar o parere.

Nu trebuie sa pui mana pe o plita fierbinte si sa te frigi, ca sa iti dai seama ce rau iti poate provoca acest exercitiu. E necesar doar atunci cand te apropii de ea sa ii simti caldura, dogoarea, si sa iti dai seama ca o apropiere mai mare iti poate provoca arsuri.

Tot astfel e nevoie de o aceeasi sensibilitate cand e vorba de invataturile straine de Biblie, ca e suficient doar sa para ca ceva e rau, ca e in neregula, pentru ca acest lucru sa te faca suficient de precaut. Cand am avut ocazia sa obtin cateva informatii cu privire la organizatia Ellel Ministries si cand am rasfoit cartea scrisa de presedintele acesteia, Peter Horrobin, desi nu distingeam de la inceput ceea e era in neregula in ea, am continuat sa scobesc si sa caut pentru a ma convinge de ceea ce in inima mea era doar o alarma.  Acum, dupa mai bine de 6 luni, de cand am intors aceasta carte pe toate fetele, pot trage o concluzie  vis-a-vis de aceasta carte si autorul ei, iar aceasta concluzie s-a materializat prin critica expusa mai jos.  Aceasta critica reprezinta doar o demonstratie simpla, bazata doar pe Sfanta Scriptura, si am evitat cu buna stiinta acele subiecte despre care Biblia nu aminteste, cel putin nu in mod expres.

Critica mea reprezinta doar o incercare umila de contributie la ceea ce spunea apostolul Pavel: “…ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire…” (Efeseni 4:14).

Povestea acestei scrieri a inceput in toamna lui 2009, intr-o duminica. Tocmai se terminase slujba la biserica si am fost invitat de un grup de frati sa facem o vizita unui bolnav. Desi nu sunt inclinat expres spre o astfel de lucrare, am acceptat din dorinta de a aduce o mica bucurie acelui frate, despre care aveam sa aflu ca era paralizat. Am cantat, ne-am rugat si am impartasit cateva experiente menite sa il incurajeze atat pe el cat si pe sotia acestuia, care ducea povara de a-l ingriji permanent. A fost, insa, un lucru care mi-a atras atentia si care a pus in mintea mea o curiozitate si o cautare. Fratele acesta era paralizat de la gat in jos, doar mainile si capul si le putea misca. Pe fata lui era vadita bucuria ca eram mai multi in preajma lui,  chiar sotia acestuia spunandu-ne ca de foarte multa vreme nu ii mai vizitase nimeni. Excesul de bucurie a acestui frate se manifesta aproape ca un ras, la anumite intervale de timp, fara ca acest ras sa denote un anumit incontrol sau vreo problema. Cel putin eu am dat vina pe faptul ca fiind intepenit in restul corpului si doar mainile si capul putand sa si-l miste, rasul acela era singura libertate pe care fratele si-o putea permite intr-un acces puternic de bucurie. Una din persoanele cu care venisem in vizita a considerat ca “are un duh”, rau, bineinteles, si ca ar trebui sa ne rugam “pentru eliberare”. Ceea ce m-a surprins, insa, nu au fost musai aceste cuvinte, ci siguranta cu care tragea aceste concluzii, care mi s-au parut extrem de pripite si lipsite de fundament. De la sotia acestui frate aveam sa aflu ca aceste accesuri de bucurie se intamplau la fiecare astfel de ocazii, deci nimic iesit din comun, nimic care sa dea de inteles ca ar fi ceva fara precedent, fara vreo logica.

Am plecat de la aceasta intalnire gandindu-ma cam ce anume ar determina pe cineva sa creada ca in spatele  unei astfel de actiuni s-ar ascunde cumva forte rele, duhuri rele, cu atat mai mult cu cat frecventam  aceeasi biserica si nimic din invatatura de care aveam parte nu inducea  in aceasta directie. O saptamana mai tarziu, tot duminica, aveam sa aflu raspunsul. In geanta persoanei care acuzase “duhul”, am zarit un facsimil pe care scria “modul de vindecare” (cu accent ascutit pe “u”). Pentru ca nu mai vazusem si nu mai auzisem un astfel de termen, mi-a atras atentia intr-un mod deosebit si am deschis ochii bine sa vad, fara sa observe proprietarul, despre ce era vorba. In coltul unei pagini era scris numele organizatiei care distribuia aceste cursuri modulare. Cand am ajuns acasa m-am uitat pe internet sa vad despre ce era vorba. Trebuie sa recunosc ca atunci nu am gasit mare lucru care sa imi atraga atentia, desi undeva in mine era o lupta si simteam ca ceva e in neregula. Dupa cateva zile am scris pastorului un e-mail si i-am impartasit temerile mele.

La cateva luni dupa aceasta chestiune, dupa un eveniment nefericit a carui protagonist am fost, cineva mi-a imprumutat o carte cu intentia sincera de a-mi fi de ajutor in problemele cu care ma confruntam. Nu mica mi-a fost mirarea cand am vazut ca aceasta carte era scrisa chiar de presedintele de onoare al organizatiei care distribuia acele module de vindecare, Peter Horrobin, cartea numindu-se “Vindecare prin eliberare” iar mesajul ei considerat a fi “fundamentele si practica slujirii de eliberare”. Am inceput sa o citesc din dorinta de a gasi in ea un ajutor, dar faptul ca inca din primele pagini am gasit tot felul de afirmatii confuze si dubioase, cu explicatii foarte vagi sau cu termeni prost folositi, m-au facut sa imi pun serios intrebari cu privire la continutul intregii carti.

Reactia a fost una provocatoare: in loc sa o dau la o parte, am considera ca daca Dumnezeu mi-a deschis ochii sa vad ce era in neregula din mesajul acestei carti,  e de datoria mea sa fac cunoscut altora pericolele, care ne urmaresc, din partea unor organizatii pretinse crestine si care au pretentia ca ajuta Biserica. Am continuat sa citesc si sa imi notez toate acele fraze, propozitii, afirmatii care mi se pareau incorecte, ambigui, sau orice lucru care ar fi putut sa imi atraga atentia intr-un mod deosebit. Rezultatul acestui procedeu este aceasta critica pe care o cititi si care sper sa va fie de folos.

Mesaj schizofrenic. Crestini demonizati

Primul lucru pe care vreau sa il afirm la inceputul acestei critici despre aceasta carte este faptul ca autorul foloseste foarte des si variat expresii ca: slujire de vindecare, slujire de eliberare, lucrare de vindecare etc, termeni care sunt definiti foarte vag sau deloc creand confuzie. Mi-a fost foarte greu sa urmaresc o directie, un fir rosu. La un moment dat, discutand cu cineva despre mesajul acestei carti, am folosit termenul de “mesaj schizofrenic” intelegand prin asta acea situatie cand aceeasi persoana face cel putin doua afirmatii despre o chestiune si in care cele doua afirmatii sunt complet opuse, ca si cand afirmatiile au fost facute de doua persoane diferite. E adevarat ca se mai gasesc si texte in care pare ca remediaza anumite expresii gresite, dar eu am considerat ca e normal sa scot la lumina tot ceea ce creaza confuzie si care nu e corect biblic, pentru ca nicaieri autorul nu specifica, atunci cand se reia ideea ceva mai apropiat de adevar, ca el ar fi corectat ce a zis mai inainte. Nu, pur si simplu avem de-a face cu o gandire lacunica, schizofrenica…autorul nu-si da seama  ca se contrazice. Voi aminti acest lucru atunci cand voi aduce exemplu concret.

In mare parte mesajul acestei carti pleaca de la premisa ca crestinii pot fi demonizati, posedati de duhuri rele, iar autorul incearca in fel si chip sa demonstreze, cica, acest lucru.

Pentru ca cititorul sa aiba o imagine clara a criticii mele sau a ceea ce reprezinta alternativa la invatura acelei carti, am citat pasaje intregi din acea carte cu scopul ca si cititorul sa participe impreuna cu mine la critica textului si a invataturii si in acelasi timp sa nu mai fie nevoit sa cumpere acea carte. Din perspectiva mea, s-a meritat sa o citesc, dar numai pentru a iesi ceea ce dvs. aveti acum in fata. Nu pretind ca sunt singurul care detine raspunsurile la aceste probleme, traditia biblica conform careia Biblia se interpreteaza cu Biblia, m-a determinat sa vad neregulile din aceasta carte si sa le punctez, aceeasi metoda fiind la dispozitia oricarui crestin sincer si loial Bibliei.

Nevrednicia de la masa Domnului

Cu siguranta cei care provin din mediul bisericilor evanghelice au observat atmosfera solemna, care se instaureaza in adunare vis-à-vis de Cina Domnului. Se anunta din timp, pentru ca fratii “sa se pregateasca” pentru a sta la masa cu Domnul, mergandu-se pe ideea ca in acest caz, al Cinei, nu te poti prezenta in fata Domnului oricum. Daca in celelalte duminici se intrevede o atmosfera mai “relaxata” duhovniceste, duminica Cinei transforma toata atmosfera intr-una oficiala.

Ce anume determina aceasta solemnitate exagerata? Zic “exagerata”, pentru ca, pana la urma, noi suntem in prezenta Domnului oricand, nu doar la Cina. Ideea aceasta ca “nu te poti prezenta oricum” la Cina, contravine principiul “tot ce faceti sa faceti ca pentru Domnul” sau “fie ca mancati, fie ca beti, fie ca faceti orice altceva, voi sunteti ai Domnului”.  O anume invatatura determina aceasta schisma, aceasta ruptura dintre momentul Cinei si celelalte momente ale vietii noastre. Aceasta invatatura perpetuata de zeci de ani spune ca la Cina Domnului trebuie sa ne cercetam viata personala, sa eliminam si sa marturisim orice pacat stiut, sa reinnodam relatiile etc pentru ca, astfel curati, sa putem lua Cina impreuna cu Domnul.

Este apreciabil acest mod de gandire. E bine ca, la un anumit timp, periodic, sa ne cercetam viata in lumina Scripturii si a Duhului Sfant si sa-I cerem Lui sa ne curateasca. Dar…cand Pavel a spus ca fiecare trebuie sa se cerceteze la Cina, s-a referit la acest aspect al cercetarii? Marturisirea pacatelor, innodarea relatiilor, si orice alte lucruri care trebuie rezolvate in viata noastra, face obiectul doar in momentul luarii Cinei? N-ar trebui aceste lucruri sa le facem ori de cate ori e necesar?

Mergem la textul propriu-zis si, impreuna cu informatiile extrabiblice ce tin de contextual cultural, social al vremii, incercam sa distingem sensul primar a ceea ce Pavel a intentionat sa spuna prin “cercetare” si “nevrednicie”.

Informatii preliminare:

In primele decenii ale erei crestine, credinciosii, conform spuselor lui Pavel in Corinteni  (vezi textul mai jos) luau regulat masa impreuna. Adica ceea ce la noi se cheama “agape”. La aceasta masa se adauga si Cina Domnului, pe care si noi o sarbatorim si o practicam astazi, prin simbolurile trupului si sangelui Domnului, painea si vinul. Crestinii se adunau la un loc, unde fiecare aducea de acasa ce avea si ce putea, impartind totul intre toti. In biserica din Corint aceasta imparteala a mancarii nu se practica, cel putin din ceea ce Pavel auzise. Mai mult de atat, crestinii bogati care aveau din belsug se fereau la mancare de crestinii saraci care “nu aveau nimic”. Datorita faptului ca cei bogati nu erau nevoiti sa munceasca ca si ceilalti, mai ales ca intre cei saraci erau si sclavi, mergeau mai devreme la aceasta adunare, mancau ce aduceau de acasa, ba se mai si imbatau, si cand veneau fratii saraci nu mai gaseau nimic.

1 Cor. 11:17-29

“…nu va laud, pentru ca va adunati laolalta nu ca sa va faceti mai buni, ci ca sa faceti mai rai. (…) Cand va adunati laolalta, dar, in acelasi loc, nu este cu putinta sa mancati Cina Domnului. Fiindca atunci cand stati la masa (la agape), fiecare (din cei ce au) se grabeste sa-si ia cina adusa de el, inaintea altuia (nu cu sens de in fata lui, ci inainte de a veni celalalt), asa ca unul este flamand, iar altul e beat”.

Asa cum am spus mai sus bogatii se grabeau de-si mancau cina adusa de acasa, pentru ca nu cumva fratele sarac sa vina, si el, bogatul, sa fie nevoit sa imparta cu acesta. Datorita acestei practici ne-cristice Pavel le spune:

 

“Ce? N-aveti case ca sa mancati si sa beti acolo?”

(Logic ca aveau ca doar erau bogati!) Adica daca tot nu vrei a imparti cu fratele sarac, mai bine stai acasa si mananca. 

Pavel continua dojana scotand in evidenta pacatul de care se faceau vinovati cei care faceau astfel de gesturi:

 

“Sau dispretuiti Biserica lui Dumnezeu si vreti sa faceti de rusine pe cei ce n-au nimic? Ce sa va zic? Sa va laud? In privinta aceasta (adica a atitudinii de dispret pe care o aveai fata de fratii saraci la masa) nu va laud”.  

 

 

 

De ce nu putea Pavel sa ii laude?

“Caci (deoarece) am primit de la Domnul ce v-am invatat; si anume: ca Domnul, in noaptea in care a fost vandut, a luat o paine. Si dupa ce a multumit lui Dumnezeu a frant-o si a zis: <Luati, mancati, acesta este trupul Meu, care se frange pentru voi; sa faceti lucrul acesta spre pomenirea Mea>.

Tot astfel dupa cina, a luat paharul si a zis: <Acest pahar este legamantul cel nou in sangele Meu; sa faceti acest lucru spre pomenirea Mea ori de cate ori veti bea din el>. Pentru ca ori de cate ori mancati din painea aceasta si beti din paharul acesta, vestiti moartea Domnului pana va veni El.

De aceea (din cauza aceasta) oricine mananca din painea aceasta sau bea paharul Domnului in chip nevrednic, va fi vinovat de trupul si sangele Domnului.

Fiecare sa se cerceteze dar, pe sine insusi si asa sa manance din painea aceasta si sa bea din paharul acesta. Caci cine mananca si bea isi manca si bea osanda lui insusi daca nu deosebeste trupul Domnului. (…) Astfel, fratii mei, cand va adunati sa mancati asteptati-va unii pe altii”.

Ce vrea, de fapt, sa spuna Pavel cu acest text?

Textul acesta este in alte cuvinte, mai pe larg, ceea ce tot Pavel a spus mai devreme in capitolul 10, si anume:

“Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine”.

Ei bine, gestul bogatilor de a se feri de cei saraci si, mai mult, de a-i dispretui, nu facea altceva decat sa discretiteze insasi motivul central al Cinei: acela de a reaminti participantilor ca un trup ( al lui Cristos) s-a frant pentru ei, aducandu-i pe toti intr-o unitate desavarsita care depaseste barierele culturale, sociale etc. Painea de la masa Domnului, rupta in bucati, cate una de fiecare, trebuia sa le reaminteasca sau sa ii constientizese de unitatea pe care moartea lui Cristos a adus-o pentru ei toti, prin frangerea tupului Sau. Dispretul pentru cei saraci, diferentierea pe motive sociale, nu facea decat sa anuleze aceasta unitate platita cu un pret atat de scump. Din cauza aceasta Pavel le spune ca “atunci cand va adunati laolalta este cu neputinta sa mancati cina Domnului”. E cu neputinta pentru ca nu e suficient doar sa te aduni laolalta ca sa poti forma unitatea, ci e imperios necesar sa fii constient de motivul care face posibila aceasta unitate si de implicatiile ei, si sa te conformezi intocmai. Or ei erau departe de a fi inteles acest aspect. Dispretuind fratii saraci dispretuiau insasi Biserica lui Dumnezeu, si implicit pe Cel care o instituise.

Cunoscand aceste aspecte, ne dam seama ce insemna in cazul lor sa mananci Cina “in chip nevrednic”. Tot Pavel ne lamureste spunand ca felul nevrednic de la masa Domnului are de-a face cu “deosebirea trupului Domnului”. Contextul arata lamurit ca in acest caz “trupul Domnului”, care trebuia deosebit (adica de a face diferenta), erau fratii pe care ei ii dispretuiau, trupul lui Cristos, Biserica. Sa deosebesti pe frati inseamna sa privesti dincolo de latura sociala, materiala, ba chiar si dincolo de nivelul lor spiritual, si sa vezi in ei pe fratii “pentru care a murit Cristos”. Cand mesteci bucatica de paine la Cina sa te gandesti ca mai sunt si altii care mananca de unde ai mancat si tu, din aceeasi paine. Acest lucru darama orice diferenta, pentru ca acea paine simbolizeaza o realitate net superioara conditiei sociale: am fost adapati toti din acelasi Duh, si formam din acest motiv, un singur trup in Cristos. Nu mai este nici femeie, nici barbat; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici sarac, nici bogat, ci toti sunt UNA.

Cand dispretuim pe frati, luam parte la Cina Domnului “in chip nevrednic”, pentru ca, de fapt, ea ne aminteste ceea ce suntem TOTI prin harul lui Dumnezeu, in Cristos. Daca nu acordam fratilor valoarea pe care Cristos le-a dat-o, ne osandim singuri, pentru ca mancand painea si vinul, noi vestim prin gestul nostru o realitate (unitatea desavarsita intre frati) pe care n-o credem in practica.  

A fi nevrednic de Cina

E usuala printre crestini expresia: “Nu sunt vrednic de a lua Cina” sau “Ma simt nevrednic de a participa la masa Domnului”. Daca cititi din nou, cu atentie, textul veti observa lamurit ca nicaieri Pavel nu vorbeste de vreo vrednicie sau nevrednicie a cuiva vis-à-vis de cina. Pavel are doar o varianta: cina se mananca, cu deosebirea ca poti face asta in chip vrednic sau in chip nevrednic. (Am explicat mai sus ce inseamna). Dar nu tu esti vrednic sau nevrednic, ci modul in care o faci poate fi vrednic sau nevrednic.

Tocmai Cina este cea care ne aminteste ca n-am fi fost niciodata vrednici, dar ca prin frangerea trupului Sau, Cristos ne-a facut vrednici.  El e singurul vrednic, si noi, in El, inaintea lui Dumnezeu suntem vrednici datorita Lui. Din cauza acestui lucru se exclude din start si varianta de a nu participa la cina pe motiv ca am pacatuit in vreun fel sau altul (exclus situatiile de disciplinare), pentru ca tocmai Cina ne aminteste ca pacatul are solutie. Pavel a spus sa luam Cina pentru ca, prin ea, “vestim moartea Domnului pana va veni El”, ori moartea Domnului a fost tocmai pentru pacatele noastre. Daca pacatele mele ma impiedica sa iau Cina, inseamna, iarasi, ca nu dau Cinei semnificatia cuvenita. Adica savarsesc acelasi pacat de care se faceau vinovati corintenii. Dar daca ei luau Cina “in chip nevrednic”, noi suntem in postura deseori de a n-o lua, tot “in chip nevrednic”. Caci daca a lua Cina in chip nevrednic inseamna sa nu dai acestui act semnificatia cuvenita, si de a ignora motivul pentru a care a fost instituita, si, in consecinta, de a dispretui pe Cristos, pe care Cina il reprezinta, a nu participa la Cina inseamna acelasi lucru.  Si intr-un caz (sa iei Cina in chip nevrednic) si in celalalt (sa nu o iei deloc) te faci “vinovat de trupul si sangele Domnului”.

In concluzia acestei idei asa cum botezul este „marturia unui cuget (deja) curat”, tot astfel impartasirea cu painea si vinul este marturia faptului ca „noi, care suntem multi, suntem un singur trup”. Cand intind mana catre paine si vin eu confirm prin aceasta o realitate deja incheiata in mine. Din cauza aceasta Cristos si-a permis sa faca acea afirmatie exclusivista: „Daca nu mananca cineva trupul Meu si nu bea sangele Meu, nu are viata in el insusi”. Cine poate suporta o asemenea afirmatie, cu o incarcatura de semnificatie extrem de profunda, decat numai cei care, intr-adevar, au fost facuti una cu Cristos si, impreuna cu El, cu toti cei ce-L urmeaza?

 

 

Un text de luat in seama (Matei 5:21-24)

„Ati auzit ca s-a zis celor din vechime…(..)…asa ca, daca iti aduci darul la altar si colo iti aduci aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa-ti darul acolo inaintea altarului si du-te intai de te impaca cu fratele tau; apoi vino si adu-ti darul”.

Multi nu iau Cina sau se considera nevrednici de a participa la ea in cazul in care au ceva relatii nerezolvate, certuri etc. Folosindu-se de acest text din Matei, adica folosindu-se de Biblie, ei calca in picioare celalalt text din Corinteni despre care am vorbit mai sus, si care e tot Biblia. O regula simpla a interpretarii Scripturii ne spune ca un principiu, o regula nu trebuie sa contrazica o alta sau sa o anuleze. In acest caz cu siguranta undeva s-a facut o interpretare gresita. Daca ceea ce am scris mai sus are logica si se confirma prin interpretarea pe care am facut-o, inseamna ca avem o problema cu interpretarea textului din Matei. Ma refer in cazul in care acest text reprezinta „baza” pentru a NU participa la cina.

Sa privim putin la textul din Matei:

Acest text face parte din cuvantarea de pe munte a lui Isus, dupa ce El a rostit Fericirile. Cand incepem sa citim aceasta bucata de text trebuie neparat sa ne surprinda expresia: „Ati auzit ca s-a zis celor din vechime„. Acuma nu vreau sa merg pe ideea ca „era numai pt evrei, sau era valabila numai pentru cei din vechime”, dar in acest caz trebuie tinut cont de acest element.  Mai mult de atat, la vremea cand Isus a rostit aceste cuvinte Templul era in picioare cu toate ritualurile si implicatiile lui. Ne aducem aminte de faptul ca atunci cand a vindecat pe cei 10 leprosi, celui care s-a intors si i s-a inchinat i-a spus sa mearga…la preot. Desi Templul (Cristos) era in carne si oase in mijlocul lor, El n-a ignorat semnificatia pe care o avea Templul (cladirea) pentru oamenii din vremea lui.

Ei bine, dupa zeci de ani, Templul (cladirea) nu mai exista, si-a incetat rostul pentru care a fost construit, iar adevaratul Templu (Cristos- Biserica) i-a luat locul cu toate implicatiile spirituale pe care vechea cladire nu le putea implini. „Daca iti aduci darul la altar” este o expresie specifica vremii de atunci. Oamenii nu aveau cum sa inteleaga, si nici Cristos n-a avut aceasta intentie, ca s-ar referi la vreun altar…spiritual. Era vorba pur si simplu de altarul Templului din vremea lui Irod. Textul nu ne da voie sa „spiritualizam” sau sa „tragem de par”. Aducerea darului la altar era exclusiv o practica a vremurilor vechi testamentare, o practica specifica vietii religioase de dinainte de moartea lui Cristos. Mai mult de atat, in cazul descris in text, nu se spune ca daca ai o problema cu fratele nu trebuie sa mai aduci darul, ci doar sa-l amani. Lasai darul la altar, te duceai si te impacai si cand reveneai Templul era tot acolo si preotii deasemenea. Varianta de a nu lua deloc Cina in ziua respectiva, nu corespunde cu textul acesta nici pe departe.

Trecand de partea cealalata, se ridica o intrebare destul de pertinenta: la Cina aducem noi vreun „dar” Domnului sau Cina ne reaminteste ca noi suntem beneficiarii unui dar nespus de mare?  Asa cum am spus mai sus niciunul dintre noi n-ar fi fost vrednic de nimic bun inaintea lui Dumnezeu daca Cristos nu se frangea ca o paine pentru noi. Pe aceasta linie de gandire e normal sa credem si sa acceptam ca Cina e o aducere aminte a ceea ce noi am primit, a ceea ce noua ni s-a daruit, prin moartea lui Cristos. Cina e celebrarea pentru cadoul, pentru harul, pe care Dumnezeu ni l-a facut.  Ni se face harul de a sta la masa cu Domnul, iar eventualele scuze ca, vezi tu, m-am certat cu vecinul si nu pot lua cina, sunt de-a dreptul jignitoare.  Asta ca sa nu aduc in disutie si alte motive puerile pe care multi crestini le invoca pentru a se simti „nevrednici”. N-am ce sa aduc lui Dumnezeu, daca as fi avut ceva pentru El nu ne-ar mai fi dat El ce avea mai scump. Varianta de a ne aduce trupul „ca o jertfa placuta” lui Dumnezeu, nu poate forma „darul” de care El ar beneficia, ci este o alta forma de har pe care Dumnezeu ne-o face noua, caci prin daruirea noastra, de fapt avem parte din belsug de daruirea Lui. 

De fapt, pretentia noastra de a-i darui lui Dumnezeu ceva, si de a tine cont de acest lucru in asa fel incat sa refuz Cina, porneste dintr-un zel legalist, care n-are a face cu faptul ca noi stam inaintea lui Dumnezeu numai si numai prin har. Am vrea, daca se poate, sa contribuim si noi cu ceva, dar din fericire, zic eu, e bine ca n-avem cu ce.  Este, ca sa zic asa, o alta forma fireasca de autoindreptatire, ispita aceea de a cauta sa te perfectionezi inainte de a da ochii cu El. „Sunt prea murdar ca sa dau ochii cu El”, am zice. Pai si cine te va curati daca nu El? Si unde te vei curati mai bine si unde vei intelege mai bine ce pret ai in ochii Lui decat tocmai la Cina? Adica acolo unde iti amintesti ca „pe cand eram noi inca pacatosi, Cristos a murit pentru noi”. Deci la inceput ai putut sa vii la El asa murdar si El te-a curatit, iar acum cauti alte solutii. Dar e frumos ce faci?  Nu e asta o alta forma de a ignora solutia lui Dumnezeu, aratata tot prin painea si vinul de la masa Lui?

In privinta aceasta trebuie sa afirm, sau sa amintesc, ce a spus Pavel galatenilor:  

„Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?‘ (Gal. 3;3)

Disciplinarea unui frate – Ocazia de a fi duhovnicesc (XI). De ce moralitatea ne face nedrepţi?

Intr-una din situatiile cand discuta cu fariseii, Isus le spune: “…voi dati zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia” (Matei 23:23). Altfel spus e pacat sa nu dai zeciuiala din toate lucrurile, dar nu e la fel de pacat sa fii nedrept. Adevarata concluzia rostita tot de Domnul Isus: “voi strecurati tantarul si inghitit camila” (Matei 23:24). Noi nu suntem, insa, departe de aceasta selectie a pacatelor, de aceasta morala selectiva. Numesc morala selectiva acea situatie cand consideram imoral, de exemplu, sa curvesti, si este corect, dar nu ne mai facem probleme in ce priveste minciuna sau barfa, vorbirea de rau, judecata aspra si pripita, pasivitatea in ce priveste implicarea in lucrurile duhovnicesti etc. Ne surprinde curvia cuiva, dar nu ne surprinde, de pilda,  ingrijorarea, pentru care suntem dispusi sa lasam aproape totul. In zilele noastre ingrijorarea nu mai are aceeasi forma initiala, adica sa te ingrijorezi de lucrurile elementare ale vietii, cum ar fi mancare si imbracaminte, ci are directa legatura cu ingrijorarea a ceea ce spun altii despre noi daca nu avem una sau alta, daca “nu suntem in rand cu lumea”. Ne ingrijoram de faptul ca dand mai mult timp lui Dumnezeu si lucrurilor Lui, vom avea mai putine lucruri si, cumva, si reputatia, felul in care ne vad altii, va fi diferita. Nu ne e teama de lipsa, in primul rand, caci, sa fim seriosi, multi nu sunt in postura de a fi nevoiti sa cerseasca chiar si daca n-ar mai avea aceleasi surse de venit, ci ni-e teama de imagine. Cum am putea rezista sa stim ca vecinii vor afla despre noi ca nu avem bani suficienti? Cum vom reactiona sa stie altii ca nu ne-am platit intretinerea la timp? Cum ne vom simti sa ne vada altii ca avem incaltamintea rupta? Si exemplele ar putea continua.

Cum se face ca, desi afisam o anumita moralitate si o stare spirituala de bine, ne purtam atat de nedrept cu fratii care cad? Nu spun prin asta ca ar trebui sa ii luam in brate si sa le spunem: “Lasa ca nu e nici o problema!”. Dar ura, desconsiderarea, dispretul care ne caracterizeaza in astfel de situatii nu poate avea legatura cu moralitatea sau cu neprihanirea daruita de Dumnezeu. Avem, statutar vorbind, o neprihanire pe care ne-a daruit-o Dumnezeu, prin credinta, fiecaruia dintre noi, dar mare majoritate din noi ne-am construit, in paralel, si o neprihanirea a noastra insine. Ea este cea care rabufneste si se impotriveste oricarei forme de clementa si de har. Ne-am format ideea unui Dumnezeu justitiar, drept, neclintit, impasibil, care trebuie sa insoteasca musai fiecare greseala a noastra cu vreo consecinta negativa anume. Aceasta opinie nu are de-a face cu Dumnezeul care si-a daruit, din dragoste de neinteles, unicul Fiu pentru omenirea pierduta. Pur si simplu l-am strans pe Dumnezeu in menghina deformata a gandirii noastre.

Imediat dupa ce am fost pus sub disciplina un frate s-a apropiat de mine cu intentia de a-mi spune ceva. Era atat de marcat de ceea ce auzise ca am facut, ca i-a fost foarte greu pana a scos primele cuvinte. In acceptiunea sa ceea ce facusem eu depasea cu mult barierele moralitatii sale.

–         M-e foarte greu sa accept si sa inteleg aceasta situatie. Sper sa ne intalnim in Imparatia lui Dumnezeu.

Si pentru ca stiam ca spune acest lucru din neincredere si din sentimentul ca e imposibil ca un om care e crestin sa comita asemenea pacat i-am raspuns:

–         De un lucru sunt sigur: Dumnezeu nu gandeste ca tine. Si daca ai lasa un gram de smerenie sa-ti cuprinda fiinta ai intelege foarte bine acest aspect.

Raspunsul pe care i l-am dat poate parea unul pornit dintr-o mandrie desarta, daca nu vedem in el o declaratie de credinta a unui om care, oricum, pierduse toate celelalte lucruri. In acele momente am ramas doar cu increderea ca, intr-adevar, Dumnezeu gandea altfel. Aceasta credinta m-a tinut in picioare si mi-a dat puterea sa merg mai departe.

De partea cealalta, un alt frate, m-a luat in brate, m-a pupat pe obraz si mi-a zis:

–                   Nu esti nici primul si nici ultimul care trece pe aici. Pentru noi (el si sotia lui) esti acelasi. Ori de cate ori ai nevoie de ceva apeleaza la noi cu toata increderea. Capul sus, mergi inainte, o sa treci si peste asta. Nu-i un capat de drum.

Ce perspectiva dumnezeiasca! Nu exagerez spunand ca si Cristos daca era in locul lui mi-ar fi spus cam aceleasi cuvinte. Iata un mod excelent in care cuvintele apostolului Pavel se implinesc cu prisosinta: “Dragostea…crede totul, nadajduieste totul, acopera totul” (1 Cor. 13:7)

Mi-aduc aminte ca, atunci cand eram mai mic, am auzit o legenda, despre care nu stiu sigur daca s-a intamplat in realitate, dar ea exprima un adevar extraordinar: Se spune ca Alexandru Ioan Cuza avea obiceiul de a se deghiza si de a patrunde printre supusii sai in diverse locatii. Pe langa legenda care spune ca l-a prins pe unul cu ocaua mica, ocaua fiind o unitate de masura la vremea aceea, se zice intr-o zi un taran cucernic a venit la el si i-a povestit cum boierul, pe a carui mosie lucra, l-a scuipat pe obraz si l-a facut de rusine in tot satul. Atunci Cuza l-a sarutat pe taran pe obraz si i-a zis: “Du-te si le spune oamenilor ca acolo unde te-a scuipat boierul te-a sarutat domnitorul tarii si ti-a sters rusinea”.

Pacatul aduce rusine in viata noastra, in fata celorlati si cu atat mai mult in fata lui Dumnezeu, dar sarutul iertarii lui Cristos are menirea de a ne ridica si de a ne readuce demnitatea. Iertarea lui Cristos ne reaseaza in relatie buna cu Dumnezeu, in relatie buna cu noi insine si, trebuie, si cu ceilalti.

Va intreb la modul cel mai sincer: Sunt eu acum ingaduitor cu mine insumi? Sau ceea ce spun acum este exact acelasi lucru care se intampla cu fiecare din noi atunci cand pacatuim?! Si atunci de ce ne este atat de greu sa acceptam acest lucru cand e vorba de un altul? Nu este iertarea lui Cristos la fel de valabila, la fel de restauratoare pentru un curvar ca si pentru un mincinos? Nu a murit Cristos pentru noi toti si pentru oricare pacat am fi in stare sa il savarsim? S-a scurtat bunatatea lui Dumnezeu sau undeva s-a scurtat viziunea noastra cu privire la ea? Nu cumva Dumnezeul care “nu oboseste iertand” nu mai are loc din cauza moralei noastre?

In timpul lui Ieremia Ierusalimul a fost pustiit, Templul a fost jefuit si o mare parte din evrei au fost luati in robie, datorita pacatelor lor. O situatie cum nu se putea mai rea. Exact in aceasta situatie profetul, care pana atunci condamnase pacatele conationalilor lui, rosteste niste cuvinte pline de speranta:  “Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai trag nădejde: bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt…” (Plangerile lui Ieremia3:21-22).

O, da, nu e o situatie prea fericita sa vezi pe fratele ca pacatuieste, dar pentru unul care a acceptat disciplinarea, recunoscand in ea mana binevoitoare a lui Dumnezeu care isi disciplineaza fiii pentru ca ii iubeste, nu trebuie sa dispara din viziunea noastra perspectiva pe care a a avut-o Ieremia: buntatea Domnului nu s-a sfarsit, indurarea Lui nu e la capat. Dreptatea lui Dumnezeu e implinita prin iertarea pe care El a daruit-o celui cazut, in urma marturisirii pacatului si prin disciplinare, iar a ramane tot la dreptate cand fratele suporta deja disciplina e un nonsens. Disciplinarea vine dupa iertare. Disciplinarea se aplica in vederea indreptarii, a constientizarii greselii, e o modalitate in care cel in cauza cauta factorii care au dus la pacatuire pentru a nu mai fi in situatia de a o repeta si nu o modalitate prin care se obtine iertarea. Iertarea, asa cum spune Ioan, se obtine in urma marturisirii acelui pacat (1 Ioan 1:9), orice alte conditii pe care noi le impunem trec peste Cuvantul lui Dumnezeu.

Disciplinarea unui frate – Ocazia de a fi duhovinicesc (X). Fiii veacului acesta sunt mai înţelepţi decât fiii luminii

Intr-una din zile Isus a vindecat un mut indracit.  Aceasta a fost o ocazie numai buna pentru farisei sa il acuze ca scoate dracii cu “Beelzebul, domnul dracilor” (Matei 12:24). Atunci Isus le spune o replica logica:  „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi este pustiită; şi orice cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăşi nu poate dăinui. Dacă Satana scoate afară pe Satana, este dezbinat; deci cum poate dăinui împărăţia lui? (…)Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine risipeşte” (Matei 12:25-30).

Cu aceasta idee in minte haideti sa privim la un aspect important din planul lui Dumnezeu. Ioan ne spune ca “atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Sau fiu, ca opricine crede in EL sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3:16), ca mai apoi Luca sa spuna: “Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut”(Luca 19:10). Aceasta misiune a fost motivul primordial pentru care Cuvantul “s-a facut trup si a locuit printre noi”. Altfel spus aceasta reprezinta misiunea Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant. Si nu intamplator Luca face aceasta afirmatie dupa ce Isus ii declara prietenie lui Zacheu, respingatorul vames, un om scos din gratiile poporului si pus la stalpul imfamiei de catre cucernicii vremii.

Ei bine, daca satana s-ar dezbina pe sine insusi, in cazul in care ar scoate demoni, in acelasi fel s-ar dezbina Imparatia lui Dumnezeu, caz in care cineva pretins al lui Isus n-ar strange cu El in scopurile Sale. Cel ce dezbina si rupe  nu trage la acelasi jug cu Cristos. Am scris si-n capitolele precedente ca intentiile lui Pavel au fost absolut recuperatorii, reparatorii, aducand aminte fratilor ca ei nu sunt “in nestiinta de planurile celui rau”, unul din ele fiind acela de a rupe unitatea Trupului.

Se pare, insa, ca de multe ori e necesar sa ni se aduca aminte si noua ca “fiii veacului acesta sunt mai intelepti decat fii luminii” (Luca 16:8), caci in timp ce primii ar face orice pentru a ramane uniti si a-si atinge scopurile, crestinii nu doar ca nu fac la fel cu resursele pe care le au, ci fac contrariul. Administratorul din pilda, a carei concluzie am citat-o mai sus, a folosit ce nu era al lui pentru binele celor datori si si-a asigurat si siesi o buna intrare in casele lor. Nu gresesc spunand ca avem posibilitatea sa luam din ce nu este al nostru, din ceea ce, de fapt, e a lui Dumnezeu, mila, iertarea, facerea de bine, si sa daruim fratilor care au nevoie de ele. Purtandu-ne ca niste calici nu facem decat sa demonstram ca ce avem e al nostru, ca noi insine nu suntem datori lui Dumnezeu pentru ceea ce avem si suntem.

Petru e foarte direct in aceasta privinta cand spune: “Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).  “Potrivnicul”, cel care e impotriva scopurilor lui Dumnezeu, care face invers decat vrea Dumnezeu, cel care vrea sa dezbine Imparatia si Biserica. Ori de cate ori nu strangem cu Cristos, risipim, dam castig de cauza diavolului. Ori de cate ori nu suntem in directia scopului lui Cristos, a motivului central pentru care El a venit pe pamant, adica sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut, ne facem partasi scopurilor celui rau.

Disciplinarea unui frate – Ocazia de a fi duhovnicesc (IX). N-am pierdut pe niciunul

Imediat dupa Revolutia din decembrie ’89 bisericile evanghelice au fost luate cu asalt de mii de oameni dornici si insetati dupa Dumnezeu. E adevarat ca nu toti erau sinceri, parte din ei veneau pentru ajutoare. Auzisera si ei ca “la pocaiti se ajuta unii pe altii” si au navalit cu sacul la pomul laudat. Mare parte din acestia s-au intors la ale lor. Au ramas, insa, multi oameni care chiar aveau nevoie si-si doreau o schimbare. In 1994 cand eu am pasit pentru prima data intr-o biserica evanghelica, impreuna cu mine mai erau 6 baieti proveniti din acelasi centrul de plasament ca si mine. Sapte baieti numai de acolo. In acest moment doar patru mai sunt pe calea Domnului. Vedeam lamurit in biserica doua tabare: cei vechi, credinciosi inca de pe vremea comunismului, si cei noi, care s-au pocait dupa decembrie ’89.

Nu intentionez sa fac o statistica, altceva vreau sa scot in evidenta. Mediul evanghelic, la vremea aceea si multi ani dupa, s-a bucurat si a jubilat de valul de oameni care s-au pocait in acei ani. Bisericile erau pline, atmosfera generala era una de sarbatoare. S-a uitat, insa, in acele momente de ucenicizarea serioasa a cestor oameni. Aceasta lacuna dureaza inca pana in zilele noastre. Multi s-au pierdut in negura timpului. Daca ar fi sa verificam registrele bisericilor, foarte multi nu mai sunt astazi printre noi.

S-a mers foarte mult pe mentalitatea ca daca avem o biserica de 200 de membri, ce mai conteaza unul in plus sau in minus? Nu s-a tinut cont de calitatea membrilor, de valoarea lor individuala, prioritar a fost intregul. Am procedat pur si simplu militareste, am exclus si disciplinat in dreapta si-n stanga, fara sa ne doara inima de soarta viitoare a membrilor supusi acestor tratamente. Acest lucru s-a datorat in mare parte si lipsei de experienta in lucrul cu noua situatie creata. Pe vremea comunismului excluderile sau disciplinarile erau foarte rare, ba chiar deloc in unele parti, convertirile erau izolate si fratii stiau sa stranga randurile.

Traim o vreme, total opusa celei din comunism,  cand pacatele si problemele cu care se confrunta astazi Biserica sunt cu totul si cu totul neasteptate si diferite. Si nu doar Biserica, ci si societatea (romaneasca) e surprinsa de noile “tendinte” .

Intr-un astfel de context

–          Are Biserica un alt mesaj de transmis decat cel pe care l-a avut intotdeauna?

–         Atitudinea noastra individuala fata de oamenii care au trait si s-au confruntat si cu altfel de pacate si situatii spre deosebire de noi, se schimba datorita acestui lucru?

–         Ramane in picioare caracterul de nezdruncinat al Vestii Bune, ca Dumnezeu primeste si accepta pe oricine indiferent cum este?

–         Schimba cu ceva dragostea nebuneasca si de neinteles a lui Dumnezeu faptul ca un om a pacatuit mai mult decat altul sau altfel decat suntem noi obisnuiti?

In rugaciunea pe care Isus o adreseaza Tatalui, inainte de rastignirea Sa, El spune:

“Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura” (Ioan 17:12).

Facem evanghelizari si chemam oamenii la Cristos, si este bine asta. Dar daca vin ne asiguram ca ei raman? Facem tot posibilul de care dispunem, ca pentru noi insine, ca ei sa creasca in credinta, sa se maturizeze? Nu vorbesc de cei care pleaca oricum, ci de cei care, la modul cel mai sincer, isi exprima dorinta de a ramane, in ciuda pacatelor pe care le mai fac si in ciuda problemelor cu care se confrunta. Cristos asa a facut. S-a lepadat Petru de El, dar El nu s-a dezis de Petru, cata vreme Petru a vrut sa ramana.

Un alt aspect important pe care rareori il sesizam, este faptul ca jubilam cand auzim marturii de genul: “Inainte sa-L cunosc pe Cristos, eram un hot sau criminal sau un pierde-vara, dar acum sunt o faptura noua!”. Slava Domnului ca se intampla asta, dar ce facem cu marturiile de genul: “Dupa ce L-am cunoscut pe Domnul am furat, am urat pe aproapele meu sau pe frati, am curvit sau m-am masturbat, m-am certat cu unul sau cu altul ca la usa cortului etc” si cate alte lucruri nu le mai fac pocaitii. Pentru marturiile din a doua categorie nu mai dam slava lui Dumnezeu, pentru ca noi consideram ca astfel de lucruri nu mai au de-a face cu El. Nu ne plac astfel de marturii, pentru ca, asa cum am spus intr-un capitol anterior, traim “cantr-un glob de sticla” mintindu-ne pe noi insine si mintindu-i si pe altii. Caracterul de nezdruncinat al Vestii Bune transcende si momentul convertirii. Nu m-a iertat Dumnezeu odata pentru totdeauna, ci o face oridecateori e necesar, pana voi fi in cer in bratele Lui. Faptul ca recunoastem cu jumatate de gura ca nu suntem desavarsiti, e dovada ca lipsa desavarsirii duce deseori la pacatuire. Nu poti sa admiti doar ca esti nedesavarsit, fara sa recunosti si ca aceasta realitate te duce deseori in postura de-a calca prin strachini. Nu vrem sa recunoastem in fata altora ca gresim, dar odaita noastra e martora atator si atator marturisiri de pacate, pe care, slava Domnului, Dumnezeu le-a luat in calcul.

Facem evanghelizare, si e bine ca facem. Dar daca nu luam in calcul ca in bisericile noastre, in urma evanghelizarii, pot intra si oameni cu tot felul de probleme si pacate, cu tot felul de trairi personale rele, oameni care trag dupa ei bagaje de experiente negative si care au nevoie de ajutor, de consiliere, de timp pierdut  cu ei, de sacrificii, am facut doar treaba pe jumatate.

A venit vremea sa ne trezim, in sfarsit, din somnul acesta. Sa recunoatem cu orice pret, chiar si al tagaduirii de sine, ca numai Dumnezeu e singurul fara pata, ca sa dam loc prin acesta atitudine semenilor nostri sa-L vada pe Dumnezeu asa cum este. Contrar celor stiute pana acum, nu faptul ca ne dam drept sfinti si cucernici atrage pe ceilalti, ci recunoasterea sincera si personala ca suntem ceea ce suntem doar prin mila si harul lui Dumnezeu, chiar si daca o mai comitem din cand in cand. “A trai prin har, inseamna a confirma tot ce tine de povestea vietii mele – atat partea luminoasa, cat si partea intunecata” spune Brennan Manning in Evanghelia vagabonzilor sau ca “intalnirea cu Cristos nu ma transforma intr-un inger”.

Ne ingrozeste caderea in pacat a unui frate, pentru ca teologia si morala noastra de oameni care incearca din rasputeri sa fie cucernici si bine vazuti, e luata prin surprindere de aceasta noua situatie complet diferita de asteptarile noastre. Si mai ingroziti suntem cand vedem ca fratele se simte si se declara acceptat pe deplin de catre Dumnezeu, acel Dumnezeu, despre care afirmam in cele mai dese cazuri, ca e sfant si drept. Pur si simplu Dumnezeul acesta ne da peste cap toata teologia si ne-o arunca la gunoi. Ne-am creat o Veste Buna dupa  chipul si asemanarea noastra, considerand ca Dumnezeu trebuie sa fie asa cum credem noi ca este si sa se comporte dupa cum credem noi ca trebuie sa o faca. Lasati-L pe Dumnezeu sa fie Dumnezeu!

Disciplinarea unui frate – Ocazia de a fi duhovnicesc (VIII). Păstrarea sfinţilor în har

“Iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi, in Cristos” (Efes 4:32)

“Cum v-a iertat Cristos, asa iertati-va si voi” (Col. 3:13)

Spuneam intr-un capitol anterior ca mi s-a spus ca mi-am facut-o “cu mana mea”, si ca de mine depinde reabilitarea, sensul imediat fiind acela ca sunt singurul responsabil de consecintele pacatuirii mele, indiferent cum se poarta ceilalti vis-à-vis de acest eveniment. Desi nu minimalizez pacatul, trebuie sa intelegem faptul ca lucrul anormal, nefiresc, intr-o astfel de situatie, nu e faptul ca unul a cazut, caci acest lucru se intampla de cand e biserica pe fata pamantului. Nu caderea unui frate ar trebui sa ne uimeasca si sa ne ingrozeasca in primul rand, ca acest lucru nu e ceva nou sau iesit din comun. Anormal si iesit din comun si nefiresc e faptul ca trupul intreg nu mai simte afectiunea acelui madular cazut. Din punctul nostru de vedere, dupa modul in care ne purtam, ne-am asemana mai degraba cu unul care, dupa ce s-a lovit tare la un deget, ia toporul si il taie detot, ca sa nu mai piarda vremea cu ingrijirea lui. Cand se intampla un astfel de lucru problema nu e doar la madularul afectat, ci in intreg organismul.

Spunandu-mi ca mi-am facut-o “cu mana mea” sau ca (doar) de mine depinde reabilitarea, nu facem decat sa absolvim de responsabilitate intregul organism, care trebuie sa isi arate sanatatea prin tocmai lupta lui in a-l reabilita pe cel cazut. Acesta din urma e privit, in acest caz, ca un fel de “anexa”, o “magazie” a bisericii, de care te poti lipsi, si nu parte componenta a “cladirii lui Dumnezeu”. Nu mai e madularul “de o neaparata trebuinta” si care trebuie pretuit ca atare, ci un fel de unghie in plus, pe care o tai, pentru ca e incomoda, si a carei taiere nu afecteaza pe nimeni.

Cand ai ridicat mana in a vota punerea sub disciplina a unui madular cazut, ti-ai asumat o responsabilitate in fata Dumnezeului pe care L-ai inlocuit prin decizia ta. Iar acest Dumnezeu vrea ca pe pamant lucrurile sa fie “ca in cer”, conform rugaciunii “Tatal nostru”. Iar “ca in cer” nu inseamna in primul rand cantec de ingeri si osanale sau dreptatea si sfintenia lui Dumnezeu. Undeva la mijloc, intre cele doua cel mai elocvent eveniment din cer, care merita amintit, este decizia pe care a luat-o Cristos, Mielul lui Dumnezeu, inainte de intemeierea lumii, cand si-a asumat rolul de Unica Solutie a lui Dumnezeu pentru omenirea care avea sa apara prin creatie, Solutie care a satisfacut deplin dreptatea lui Dumnezeu si a oferit motivul primordial pentru care ingerii canta in cer . Cand vrei sa faci lucrurile “precum in cer” nu poti scoate din calcul Solutia. Cand ai ridicat mana, fratele cazut trebuie sa vada o padure de solutii, nu o adunatura de oameni fortati sa ramana la sfarsitul slujbei, in timp ce le chioraie stomacurile de foame.

 

“Eu il cunosc…”

Unul din elementele pe care le pierdem din vedere atunci cand iertam “asa cum ne-a iertat si Dumnezeu” e perspectiva viitoare. Dumnezeu ne-a iertat nu doar eliminand trecutul, nu doar punandu-ne in prezent intr-o stare dupa voia Lui, ci ne-a iertat si in perspectiva viitorului. Acest lucru inseamna ca Dumnezeu cand a iertat a facut-o si din prisma a ceea ce putem deveni, prin harul sau, inclusiv speranta si dorinta de a ne vedea odata in Imparatia Lui. Noi ne uitam la fratii nostri tot din perspectiva viitorului, dar o perspectiva negativa. Iertam si acceptam cu inima stransa, nu oferim perspective pozitive, nu dam sperante, nu oferim increderea pe care Dumnezeu ne-o ofera.  Daca tu cazi maine sau eu mai cad odata, asta numai Dumnezeu stie, dar asta nu-l impiedica pe El sa se poarte astazi ca si cand n-ai face-o si n-as face-o niciodata. Pentru ca motivul in baza caruia El ne accepta azi, nu are a face cu ce facem maine. Asa ne priveste Dumnezeu pe toti, in ciuda faptului ca EL ne cunoste viitorul fiecaruia. Aceste lucruri dau sens conceptului de “pastrarea sfintilor in har”, nu ca odata mantuiti sunt buni mantuiti, ci ca indeplinite niste conditii de baza, nu trebuie sa existe nici un dubiu in ce priveste mantuirea finala a fiecaruia dintre noi. Avem dubii cu privire la un frate? Avem motive sa ne plangem de el? Pavel ofera o perspectiva dumnezeiasca: “…daca unul are pricina sa se planga de altul, iertati-va unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, asa iertati-va si voi” (Col. 3:13) Asa se rezolva temerile si ingrijorarile in relatiile dintre frati.

Despre Avraam Dumnezeu a spus: “Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit” (Genesa18:19), dar numai Dumnezeu poate sa faca asemenea afirmatii in privinta viitorului unui om. Orice incercare a noastra de a intui ce va face unul sau altul, facand din aceasta motiv de trunchiere a iertarii si acceptarii, ne aduce in situatia de a ne pune in locul lui Dumnezeu, intr-o chestiune in care numai El e abilitat sa o faca. Un gram de semerenie si de umilinta ne-ar impiedica sa facem asa ceva.

Disciplinarea unui frate – Ocazia de a fi duhovnicesc (VII). Biserica, clubul sfinţilor sau spitalul lui Dumnezeu.

„Orice biserica ce nu accepta ca este alcatuita din oameni pacatosi, ca exista pentru acestia, respinge in mod implicit Evanghelia harului” . (Evanghelia vagabonzilor, Brennan Manning)

Dupa mentalitatea unora din zilele noastre biserica din Corint ar fi trebuit excomunicata in bloc, la cate nereguli, probleme, pacate, atitudini lumesti aveau. Vremurile in care ne gasim confirma faptul ca traim “ca-ntr-un glob de sticla”: nu avem probleme (adica nu vrem sa le recunoastem) si orice s-ar ivi negativ eliminam pe usa din spate, ca nu cumva sa ne infecteze. Biserica, in acest sens, nu mai e un „spital pentru pacatosi”, in care sunt tratati bolnavii, un loc in care Medicul Crisos dispune de resursele necesare rezolvarii lor, ci un mediu aseptic spiritual, „un muzeu al sfintilor” (Morton Kelsey). Acest loc devine clubul celor fara probleme. Daca ai probleme esti privit diferit. In unele cazuri esti exclus, in altele esti adus in situatia de a pleca de buna voie. Vrand-nevrand perpetuam ideea ca facem parte dintr-o tagma in care nimeni n-are acces decat daca trece mai intai prin vama ingusta si mediocra a religiozitatii noastre gatuita de prejudecata. Repetam, in mod inconstient, aceeasi atitudine a fariseilor de alta data.

Cand esti pus “la colt” multi sau chiar majoritatea te parasesc. Si aici nu vorbesc cu autocompatimire. Faptul ca unii te saluta si iti zambesc nu e suficient intr-o astfel de situatie. O faceau si inainte.

Suntem inconstienti cu privire la un aspect fundamental al vietii de credinta, mai ales in ce priveste restaurarea unui cazut: faptul ca gesturile noastre bune fata de ei sunt mana intinsa a lui Dumnezeu, e harul minunat al Lui cu care El ne onoreaza cand il transmitem mai departe. “Noi suntem impreuna lucratori cu Dumnezeu”  (1 Cor. 3:9) zicea Pavel, or acest lucru trebuie sa aiba legatura cu tot ce vrea Dumnezeu sa faca. Ne convine sau nu, nu noi suntem cei care ar trebui sa decida cand, cum si de ce sa facem sau sa nu facem un lucru. Ne laudam cu faptul ca suntem intr-un razboi spiritual, dar suntem ignoranti cand e vorba de a asculta de Capetenie. Un camarad a cazut ranit, poate e chiar prizonier, iar noi stam deoparte si filosofam, cantarim riscurile, ne scuturam hainele, ne spalam pe maini.

“Cine cade in pacat si eu sa nu ard?” (2 Cor. 11:29) intreaba retoric Pavel. Cum e sa te asezi deodata pe o plita incinsa? Sau cum e sa iti ia foc hainele pe tine? Stai si te uiti cu nepasare filosofand si cantarind sau sari cautand urgent solutii? Daca exista un motiv pentru care Biserica e in agonie, nu e din cauza faptului ca sunt unii care cad, teologia “Acan”, ci in faptul ca nu mai sarim ca arsi cand se intampla asta. Nu ne mai doare de situatia lui, nu mai consideram urgent sa il reabilitam cu dragoste, cu har, cu intelepciune. Il judecam nu pentru ca ne doare de Biserica, ci pentru ca ne este incomod sa ne implicam, iar judecata noastra ii tine la distanta. Cum sa pretinzi ca iti pasa de Biserica cand tu elimini caramida cu caramida din zidurile ei? Poti sa elimini o caramida crapata si sa o inlocuiesti cu alta noua, dar nu vei avea decat niste ziduri frumoase in plan spiritual. Iti va merge numele ca traiesti, se vor uita altii dinafara si vor lauda fatada, in timp ce adevaratul scop pentru care Biserica exista se va topi incetul cu incetul sub  aura de tinichea. Noi suntem “cladirea lui Dumnezeu” (1 Cor. 3:9) si fiecare caramida e pusa acolo unde este de Dumnezeu Insusi. Se-ntampla ca-n balada “Mesterul Manole”: Dumnezeu zideste pe o parte, iar noi daramam pe alta parte. Pentru ca astazi zidurile spirituale ale Bisericii sa stea in picioare a fost necesara o jertfa.  Facand gauri in zid nu doar eliminam pe fratii pentru care a murit Cristos, dar dispretuim insasi jertfa in baza careia ei au fost primiti. Halal conlucratori!

Am lucrat o mare perioada de timp in constructii si am avut ocazia sa vad deseori cum angajatii furau cimentul, care era adus pentru constructii, si il vindeau la un pret derizoriu pentru bautura. Lipsind liantul principal, zidaria in cauza era sortita unui esec iminent. Temelia Bisericii e pusa. Ce construim pe ea si felul in care o facem determina durabilitatea intregii cladiri. Daca temelia e Cristos, si cand scriu Numele Lui ma gandesc la dragostea ne neinchipuit pe care Dumnezeu a putut sa o aiba fata de noi, trebuie ca tot aceasta dragoste sa fie liantul care leaga caramizile intre ele.

Celui ce are i se va da (Luca 8:18)

M-a-ntrebat cineva odata: “Nu ti se pare ca Dumnezeu e nedrept? Celui ce are ii mai da, iar celui ce n-are, ii ia. Cum e asta?”

Cand fugim repede la aplicatia acestui text si il luam pentru noi ingramadindu-l printre experientele noastre cotidiene, pare ca Dumnezeu e nedrept. Cand, insa, interpretam textul in lumina contextului sau, lucrurile stau cu totul altfel.

Aceasta expresie Domnul Isus o rosteste exact dupa ce le talmaceste ucenicilor cum sta treaba cu samanta (Cuvantul lui Dumnezeu). Din cele patru tipuri de sol care primeste samanta, caci nu e vorba de patru tipuri de samanta, doar unul din ele indeplineste conditiile de primire si de rodire. Celelalte trei par, la prima vedere sau la suprafata, ca indeplinesc aceleasi conditii doar pana la un moment dat. Repet: par, fac impresia ca sunt la fel cu pamantul bun. Diferenta dintre cele patru soluri (inimi) e data de “ascultare” sau mai bine zis “de felul ascultarii”. Nu orice ascultare a Cuvantului este cea care aduce rod. Din cauza aceasta Domnul Isus spune: “Luati, dar, bine seama, la felul cum ascultati” (Luca 8:18).

De ce “celui ce are i se va da”? Pai…simplu: samanta pusa intr-un pamant bun are in ea potentialul de a da rod. Ai…si mai primesti, functie de modul cum primesti Cuvantul. Daca anul asta ai un graunte si “il tii intr-o inima buna” (v. 15), anul viitor ai 30, 50 sau 100 de alte graunte. Tot asa in fiecare an fiecare samanta tinuta bine acolo unde trebuie, aduce altele.

Reversul: Daca nu ai ascultat bine, si doar daca ti s-a parut, ai avut impresia, ca ai primit Cuvantul, nu ai, in realitate nimic. Anul viitor situatia nu se schimba cu nimic, ba mai mult, nu doar ca nu ai, dar ramai si cu frustrarea impresiei false. Mai devreme sau mai tarziu acest fals va fi scos la lumina, pentru ca “nu e nimic acoperit, care nu va fi descoperit; si nimic tainuit, care nu va fi cunoscut si nu va veni la lumina” (v. 117).

Putin mai sus, in context, Luca vorbeste despre fariseul care l-a invitat la masa pe Isus. In timpul mesei vine acolo si femeia pacatoasa, care ii spala picioarele lui Isus cu lacrimile si parul ei. Fariseul se credea neprihanit, comparativ cu femeia. Ce avea el, insa, era doar o impresie falsa. Comparativ cu femeia, poate era neprihanit, dar comparativ cu Sfantul care statea in fata lui, era un nenorocit, n-avea nimic.  Femeia, insa, din perspectiva lui Isus avea ceva, care i-a adus mantuirea: “Credinta ta te-a mantuit” (Luca 7:50). Ea nu s-a batut cu pumnul in piept ca are, dar avea, fariseul se batea cu pumnul in piept ca are, dar n-avea nimic. Experienta personala a femeii i-a adus roadele credintei sale, iar fariseului i-au zburat pana si impresiile. Femeia avea ceva (credinta in Isus) si i s-a (mai) dat, fariseul n-avea nimic (bun) si i s-a luat si ceea ce avea impresia ca are. Neprihanirea falsa a fariseului a palit in fata simplitatii credintei femeii pacatoase.

Ma intreb daca omul acesta a invatat ceva din aceasta lectie sau a ramas in continuare cu impresiile.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.